MECANISMELE FIZIOPATOLOGICE ALE HIPERTENSIUNII ARTERIALE ORTOSTATICE

Abstract

Definiția, rolul prognostic și importanța clinică a hiperteniunii arteriale ortostatice (HTAo), mult timp au rămas neclare, în contextul în care această patologie este puțin studiată. Date recente, au relatat dovezi conform cărora HTAo corelează cu hipertensiunea arterială mascată, leziuni de organ țintă, apărute în urma elevării valorilor tensionale, apariția diverselor maladii cardiovasculare, precum și un risc sporit de mortalitate. Majoritatea dovezilor provin din studii în care HTAo, a fost definită utilizînd, ca reper, majorarea tensiunii arteriale sistolice, în timp ce relevanța clinică a creșterii valorilor tensionale diastolice, actualmente, este încă neclară. Cel mai recent consens în ceea ce privește termenul de hipertensiune arterială ortostatică, este oferit de Societatea Japoneză de Hipertensiune, care o definește ca creștere a TA sistolice cu ≥20 mmHg, asociate unei valori tensionale sistolice de cel puțin 140 mmHg, la trecerea din clino- în ortostatism. Mecanismele fiziopatologice care stau la baza acestui fenotip de hipertensiune sunt încă controversate, variind în dependență de vârstă. La tineri, activitatea excesivă a sistemului neuroumoral pare să fie cauza determinantă, în timp ce odată cu înaintarea în vârstă, rigiditatea vasculară, joacă un rol semnificativ în apariția hipertensiunii arteriale ortostatice. Analizînd ultimele date din literatura de specialitate, observăm că patologii precum diabetul zaharat, tulburările de activitate ale sistemului baroreflex, hipertensiunea arterială esențială, la fel pot induce apariția HTAo. Persoanele cu tedință de creștere ale valorilor tensiunii arteriale, necesită a fi supuse, măsurărilor periodice ale valorilor tensiunii arteriale, inclusiv în clino și otostatism.

Keywords

• hipertensiune
• risc cardiovascular
• ortostatism