Buna-credinţă în raporturile de muncă – între standard şi îndatorire

Abstract

Actualul Cod al muncii al Republicii Moldova nu reglementează principiul exercitării drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă. Exercitarea acestor drepturi se întregeşte cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de codul în cauză, cu dispoziţiile legislaţiei civile. Legislaţia civilă în materie de bună-credinţă stipulează că această instituţie este un standard de conduită a unei părţi, caracterizată prin corectitudine, onestitate, deschidere şi luarea în cont a intereselor celeilalte părţi la raportul juridic. În sensul principiului invocat, se prezumă că un salariat, exercitând drepturile la muncă cu corectitudine şi onestitate, trebuie să ţină cont de interesele angajatorului. Or, în sensul conţinutului raportului juridic de muncă, interesele părţilor diferă. Scopul acestei lucrări este de a analiza unele aspecte privind implicaţiile principiului bunei-credinţe în executarea contractelor de muncă, principiu care este valabil pentru părţile contractelor de muncă

Keywords

• acord
• angajator
• buna-credinţă
• concediere
• contract individual de muncă
• contract colectiv de muncă
• convenţie
• muncă suplimentară
• negociere colectivă