Managementul personalizat al pacienților cu tumorile mieloproliferative cornice.

Abstract

Tumorile mieloproliferative cronice (TMPC) reprezintă procese neoplaziceclonale ale sistemului hematopoietic cu afectarea primară medulară, constituind 40 – 50% din toate leucemiile la adulţi. Morbiditatea prin TMC creşte cu vârstă, cu incidenţa maximă cuprinsă între 40 – 60 ani, maladiile afectând, astfel, populația aptă de muncă. Obiectivele cercetării au fost studierea particularităților de diagnostic clinic, hematologic, molecular-genetic și de tratament ale neoplaziilormieloproliferative cornice în aspect de management personalizat. Studiul a înrolat 248 bolnavi cu diferite faze ale mielofibrozei idiopatice (MI), leucemiei mieloide cronice (LMC) și policitemiei vera (PV), cu vârsta cuprinsă între 14 – 81 ani, aflaţi la evidenţă şi tratament în IMSP Institutul Oncologic în perioada anilor 1995 – 2018. Tipul procesului mieloproliferativ cronic a fost identificat în conformitate cu criteriile Clasificării Internaţionale a Tumorilor Ţesutului Hematopoietic şi Limfoidrevizuite de O.M.S. în anul 2016. Din tot ansamblu a lotului de cercetare, pacienții cu mielofibroza idiopatică (MI) au fost 30 (12,1%), cu leucemia mieloidă cronică (LMC) – 125 (50,4%) șipolicitemia vera (PV) – 93 (37,5%). Diagnosticul de TMPC a fost stabilit preponderent în fazele tardive, cu ce poate fi explicată prin debutul lent, insidios, adresabilitatea întârziată a bolnavilor şi screeningul deficitar la nivelul asistenței medicale primare. Abordarea personalizată a problemelor diagnostice și manageriale actuale în domeniul TMPS a contribuit la identificarea anumitor corelații clinico-hematologice, citogenetice și moleculare. Asocierea spleno- și hepatomegaliei a fost observată mai frec vent la bolnavii de MI. La toți 93 pacienţi cu PV și la 9 (33%) pacienți cu forma Vaughan a MI a fost prezent sindromul pletoric, mai pronunţat în prima din aceste două maladii. Rata transcriptelor p210 and p190 a genei himerice BCR-ABL a depășit 65% în majoritatea cazurilor cu LMC (69,8%). În cazurile incerte de stabilire a diagnosticului de MI și PV ca criteriul major a servit detecția cantitativă a mutației JAK2 V617F.La pacienții cu MI ponderea remisiunilor complete și supraviețuirea generală pe fundal de tratamentul cu busulfan și hidroxicarbamid s-au dovedit a fi inferioare indicatorilor respectivi la cei cu PV. În LMC la 26,3% de pacienți tratați cu inhibitorii tirozinkinazei s-a obținut răspunsul molecular complet. Indicii supravieţuirii în acest sublot investigaţional de bolnavi au constituit peste 1, 2 şi 3 ani respectiv 97%, 78% şi 66%, fiind net superiori în raport cu sublotul investigaţional cu chimioterapie convențională şi α-interferon. Indicii supraviețuirii pacienților cu MI s-au dovedit a fi intermediari între indicatorii respectivi în PV și LMC. Personalizarea managementului bolnavilor de TMPC prin administrarea terapiei „de ţintă” a majorat semnificativ rezultatele nemijlocite și la distanță ale tratamentului